Apariție în ziarul "Jurnalul Național"

Astăzi a fost o zi foarte importantă pentru noi, deoarece ecoul anunțului nostru se va auzi la nivel de țară datorită echipei de la ziarul "Jurnalul Național". Aș dori să îi mulțumesc în mod special doamnei Adriana, care a fost foarte amabilă și interesată de cazul fetiței mele. Vă mulțumesc din suflet, datorită dumneavoastră sperăm ca anunțul nostru să aibă un ecou puternic.

Vă voi posta o parte din articol, cine dorește să citească tot materialul o poate face aici.

"Adam Bezsnei Eniko Blanka e din Arad şi are 27 de ani. Două fetiţe. Şi o cruce mare şi grea pe umeri. Nicole, lumina ochilor ei, ar putea să se trezească într-o zi şi să n-o mai vadă. Deloc. Nici pe ea, nici lumea. Lumea e mare, frumoasă şi bună. Fetiţa lui Blanka trebuie să afle asta. Ca să poate citi, peste ani, scrisoarea pe care mama ei a trimis-o lumii întregi şi fiecăruia dintre noi, în parte, din prea multă iubire pentru copilul ei."

“În 2008 ne-am căsătorit, iar un an mai târziu Domnul ne-a dat cea mai mare binecuvântare, pe Nicole Anamaria, un îngeraş de copil cu ochi mari şi foarte expresivi. Fericirea noastră n-a durat mult. Eram conştienţi că există posibilitatea ca şi fetiţa să aibă probleme cu ochişorii, aşa că o duceam la control, regulat, cam din 3 în 3 luni. Primeam mereu acelaşi răspuns: “e micuţă şi nu colaborează”. Doi ani de zile am fost pe la diferiţi oftalmologi din ţară căutând un răspuns, iar în final doctoriţa mea, din Bistriţa, ne-a dat verdictul: a spus că Nicole e suspectă de Marfan. A fost un şoc. Nu pot să vă descriu ce durere imensă am simţit pe moment, văzând că doamna doctor s-a blocat şi că la orice întrebare a mea ridică din umeri. M-a copleşit disperarea. A fost cel mai groaznic sentiment, un sentiment de neputinţă. Şi un semn mare de întrebare îmi apăsa pe suflet: ce voi face de acuma înainte? Ştiind cazul soţului meu, m-am îngrozit, vreme de două săptămâni am fost în stare de şoc, însă trebuia să mă gândesc şi la Sophie care avea atunci doar 4 săptămâni, o alăptam şi nu aveam voie să fiu stresată ca să nu-i transmit starea mea agitată. După acest şoc, am început să am tot feluri de frământări: de ce ni se întâmplă nouă, de ce acuma, de ce fetei mele... de ce? Apoi însă am încercat să îmi adun forţele şi să mă documentez despre boala fetei, despre ce posibilităţi avem, unde şi cam la ce vârstă ar putea fi ajutată. Ştiu că, în timp, Nicole va trebui să suporte tot feluri de examinări şi poate şi diferite intervenţii chirurgicale, dar încerc să-mi păstrez calmul şi să mă gândesc că Domnul este Cel ce deţine controlul vieţii noaste, iar cu voia Lui totul o să fie bine. Am căutat diferite clinici din ţară unde am dus-o pe Nicole, am sperat că va colabora cât de puţin, şi draga de ea şi-a dat toată silinţa, dar medicii din România au spus că Nicole ar trebui să aibă peste 4 ani, ca să colaboreze bine şi, ulterior, să poată fi operată. Durerea mea e că niciun medic din ţară nu ne-a spus cât de gravă e problema. Şi ne-au ascuns un adevăr cumplit: că, dacă mai aşteptăm, Nicole poate orbii, încet – încet, sub ochii noştri. De ce există atâta indiferenţă în lumea medicală din ţară? Am cunoscut mulţi oameni buni şi dornici să ne ajute, dar şi medici care ne-au tratat ca pe nişte roboţi, ne-au spus că o operează, dar şi că nu garantează că va fi bine. Vă întreb eu pe voi, ca şi părinţi, aţi putea să vă lăsaţi copiii pe mâna medicilor care vă tratează cu indiferenţă? Care au pacienţi “pe bandă rulantă”, dar care au uitat să fie în primul rând oameni... Care rezumă totul la a cui pilă eşti şi cât de gros e buzunarul pacientului”...

Mulțumim celor care ne dau curaj șí ne îndeamnă să nu renunțăm.

Domnul să vă binecuvânteze!

Cu stimă, Blanka